Mircea Radu IACOBAN

„Nasc şi-n Moldova oameni!” – exclamaţia cronicarului pare a constitui motivaţia în temeiul căreia este structurată mega-cercetarea întreprinsă de Lucia Olaru Nenati în peisajul cultural moldav al începutului de veac XX, publicată la Editura Academiei Române. Dacă titlul, cam preţios şi bombastic („Arcade septentrionale”! – adevărat, la locul lui într-o tipăritură a Academiei) nu va îndepărta de la bun început cititorul, va afla în opul de 700 de pagini cea mai completă de până acum imagine a vieţii spirituale din nord-estul românesc, proiectată pe fundalul unui eveniment naţional unic şi major: Marea Unire. Din câte se pare, embrionul cărţii îl constituie o teză de doctorat model, aş zice, „de modă veche”, adică realizată prin remarcabilă trudă direct la sursă, pe document, cercetarea proprie într-o sumedenie de arhive şi colecţii prilejuindu-i autoarei, acum şi cititorului, nu numai surpriza unui adevărat torent de informaţie ignorată ori pur şi simplu necunoscută, ci şi doctă navigare prin noianul de contribuţii (nu numai... septentrionale) datorată celor însufleţiţi de credinţa că misia intelectualului, în momentul de răscruce 1918 şi nu numai, a fost şi rămâne „apărarea prin cultură a ceea ce s-a câştigat prin război.” Deşi publicată în siajul editorial al Centenarului, cartea, ferită de entuziasme şi supralicitări pentru „aducerea la temă”, îşi câştigă locul în primul şi onorabilul raft al cercetării aplicate de istorie literară ca un merituos op de referinţă de sine stătător. Axul ideatic recuperator îşi are sorgintea în conceptul de „localism creator” pus în circulaţie de profesorul nostru la Filologia ieşeană, Al. Dima, căruia îi adaugă noţiunea de „energii luminate”: situarea într-o geografie, totuşi, neprielnică, nu împiedică afirmarea personalităţilor fericit înzestrate, a căror contribuţie la propăşirea literelor române se cuvine cu îndreptăţire scoasă din uitare. Botoşanii (aria principală a cercetării) nu-s aureolaţi doar de geniul eminescian, ci şi de prestaţiile unor condeieri localnici cu vocaţie de pionierat, pe care azi nu-i mai ştie nimeni fiindcă nu-i mai citeşte nimeni: sunt condamnaţi la recluziune în arhive cvasi-inaccesibile. Lucia Olaru Nenati a cutezat şi izbutit, după îndelungă trudă, „să scuture colbul” de pe file, practic, neştiute, readucând în atenţie reviste uitate („Junimea Moldovei de Nord”, „Revista Moldovei”) şi înserând mici monografii dedicate câtorva dintre „oamenii energiilor luminate”. Având regretul că nu-i cu putinţă, într-o rubrică de cotidian, să detaliez cum s-ar cuveni, profit de prilej pentru a relua în discuţie un episod asupra căruia încă se cuvine meditat. Autoarea a fost muzeografă la Casa memorială de la Ipoteşti şi, cum era de aşteptat, înserează referiri şi la chestiunea refacerii casei-muzeu, căruia i s-a adăugat, prin strădania edililor, „Memorialul Eminescu” (într-un chenar al „energiilor luminate”, mai aproape de zilele noastre, l-aş înrăma şi pe modestul activist Lazăr Băciucu; n-a fost literat, dar el a determinat ilegala construire a Memorialului, edificiu care, în acte, figura drept „Bloc de locuinţe cu spaţiu comercial la parter pentru CAP Cucorăni”!). Casa memorială însă, după ultima reconstruire, prezentată în pliantele turistice drept „aşa cum a fost”, rămâne, în mare parte, un fals. Cum se ştie, era ruinată în 1924, a fost reclădită în 1934 şi re-reclădită în 1979. Fotografii existau (şi-n „Istoria...” lui Călinescu), s-a descoperit, în arhiva Cinematografiei, filmul lui Octav Minar din 1914. Călinescu vede casa „destul de făţoasă”, dar în altă parte o descrie ca o biată clădire hrentuită, din vălătuci, care, conform multor mărturii, „stătea să cadă”. Parcă văd şedinţa Consiliului Judeţean (1966-1967) în care s-a decis reclădirea: „tovarăşi, să nu ne zgârcim, este vorba de Eminescu!” Aşa că onor arhitectul bucureştean Polizu a reproiectat-o ca o pensiune de patru stele: înainte de toate a ridicat-o semnificativ de la pământ, modificându-i înălţimea, i-a pus parchet pe jos, a împodobit-o cu casetoane din grinzi de stejar, a muruit-o cu praf de piatră, i-a hărăzit acoperiş de tablă specială aşezată în râuri orizontale, i-a adăugat o monumentală sobă-colţar de teracotă ornamentală ca-n castelele de pe Loira... Termopanele încă nu se inventaseră. Închipuiţi-vă bojdeuca lui Creangă din Țicău reclădită după aceeaşi entuziastă reţetă patriotică: cu vreo doi metri mai înaltă, tavan de han turistic, parchet pe jos, sobe din teracotă, acoperiş de catedrală, poate şi niscaiva inox la ivăre şi foraibere. Sigur că-i mult mai dificil să reconstitui un obiectiv muzeistic aidoma vechilor imagini decât să-l tratezi „turisticeşte” în cheie „patru stele, confort I”. La fel de evident este că, acum, nu prea mai este nimic de făcut. Poate, cel mult o avertizare a vizitatorului în pliantele şi ghidajele ce dau asigurări că „totu-i aşa cum a fost”.

Reîntorcându-ne la cartea Luciei Olaru Nenati: o bucurie editorială, adevărat cadou pentru cei interesaţi de istoria culturală a românilor. A românilor cu „energii luminate” de pretutindeni.