Lucian AVRAMESCU

L-am citit mereu pe Eminescu nu doar cu evlavie. Imaginaţia mea legată de poet întrecea măsurile lumeşti. Frumos, cu fruntea cât universul, Eminescu, pe care unii contemporani îl caracterizau ca ”scund, păros şi viril”, nu se potrivea cu imaginaţia mea, pe care o insulta.

Mustaţa deasă şi expresivă dintr-un portret de la 30 de ani mi-a cerut voie să-l accept ca păros. Și leii sunt păroşi, iar unele personaje din Olimpul cu zei al Greciei antice arată ca nişte sălbăticiuni. Să zicem, în consecinţă, că ar fi fost hirsut.

Viril? De ce ar trebui ca un poet să fie emasculat?! Sinuciderea Veronicăi Micle, la două luni după moartea poetului, pasiunea cu care a umplut viaţa multor iubite, de la o croitoreasă din sat, până la nemţoaica de la studiile lui reluate în Berlin, de la verişoara lui Caragiale, cu zece ani mai vârstnică, până la o văduvă planturoasă, mamă a doi copii, toate indică faptul că Eminescu n-a scris doar poezii acestor femei şi nu le-a mângâiat doar de la distanţă. Pe toate le-a tradus în poezii, de la ”Mortua est”, la stingerea Elenei, pe care a iubit-o la 15 ani ai lui, ea având 18, până la actriţa Mite Kremnitz, cumnata lui Maiorescu, mai mare ca el cu zece ani, căreia îi dedică poezia “Atât de fragedă”, asta neînsemnând că poetul le-a iubit numai ca muze, platonic şi ineficient.

Bifez, fără a-i insulta memoria, dimpotrivă, aplecarea către descoperirea nu doar a farmecelor de surâs ale femeilor, multişoare, din viaţa lui. Dar relatarea că Eminescu era scund mă enervează. Nu consider că oamenii scunzi n-ar fi merituoşi, formidabilul pictor Toulouse-Lautrec avea un metru şi 52, nici Napoleon nu era prea înalt, dar la Eminescu nu se potriveşte.

Poetul, despre care Arghezi scrie că atunci când trecea pe Calea Victoriei toată lumea îl privea ca pe un miracol cosmic şi şoptea înfrigurată, iată-l pe Eminescu, nu putea fi scund, că nu s-ar fi văzut în mulţime.

Un coleg de şcoală zice că era mic şi puternic. Puternic, cred, dovadă că i-a dat doi pumni lui Caragiale, care atentase, cu succes se pare, la candorile Veronicăi Micle, nevasta avocatului Micle şi amanta lui. Dar scund? Dacă era atât de mic pe verticală înseamnă că trei sferturi din Eminescu era doar fruntea!

Domnilor critici şi istorici literari, scoateţi din cărţoaiele voastre despre Eminescu detaliul că era, corporal, scund. Eminescu este înalt cât toată istoria culturii române. E bogat în frumuseţe ca limba română. Eminescu este Everestul nostru naţional, identic cu Bucegii, depăşind cu un cap orice genialitate a universului. A avut un metru şi 65, scrie băţos unul, istoric literar lung cât o prăjină şi uscat în frază ca un cimitir, iar altul îi mai taie un centimetru. Și dacă ar fi aşa, tot nu-l putem măsura pe geniul naţional al românilor cu şublerul şi metrul de tâmplărie. Ce dracu! Eminescu e ca Dumnezeu, intră în alte reguli. Nu judeci ”Glossa”, ori ”Venere şi Madona”, uitându-te dacă marele romantic avea păr mult la subraţ!

Cei care l-au măsurat, cum ne-a măsurat pe noi, la recrutare, terminând liceul, o muiere mustăcioasă, goi, în faţa unei comisii militare, au avut instrumentul de măsurat defect. Eminescu rămâne cel mai înalt din relieful vast al literaturii naţionale. Și asta, domnilor, să vă intre tuturor în cap. Scoateţi-l pe Eminescu din anatomia banală, a noastră, a celorlalţi şi imaginaţi-l ca astru. Ne-au fost luate destule, aşa că  lăsaţi-ni-l pe Eminescu nevătămat, înalt cât toată cultura română la un loc.